Cum știm să trăim?

2023. Sărbătoarea Floriilor la creștinii ortodocși, respectiv Paștele Catolic.

Eram acasă. Sună telefonul. Răspund. Mă ridic de pe scaun în timp ce vorbesc la telefon și observ la blocul din fața balconului meu câțiva oameni aproape așezați pe iarbă. Primul gând în acea fracțiune de secundă: exact acolo s-au pus oamenii aceștia pe iarbă?!- îmi zic eu mie…  ‘Acolo’ fiind zona de verdeață din fața intrării blocului vecin. În urmatorul minut văd cum se ridică toți, parcă într-un cerc, iar un bărbat parcă ar face masaj cu mâinile, în același minut realizez că ceva nu este în ordine, apoi privesc mai atentă și văd pantoful negru ..  atunci realizez că se afla jos un bărbat, în următorul minut sau al doilea minut, se deschide geamul de la parter, din lateralul ușii de intrare în bloc, bărbatul care făcuse masajul cardiac a luat pătura din mâna întinsă de la geam și îl acoperă pe cel întins pe jos. Până ajunge ambulanța și poliția, durează aproape 20 minute sau mai mult. ..  maxim jumătate de oră. Omul era deja mort.

Chiar înainte să sune telefonul, cu vreo 10-15 minute am mers la bucătărie să îmi prepar o cafea. Era o vreme frumoasă afară, soare.. Omul acesta era pe drum, se îndrepta spre acest bloc..poate se trezise de dimineață devreme, avea de mers perste zi la rude și prieteni, avea planificat pentru seara aceea, avea lucruri începute și de terminat, poate avea să se întâlnească cu copiii și/sau nepoții, sau alte cunoștiințe sau pur si simplu s-a trezit dimineața aceea, și-a baut și el cafeaua, a ascultat sau a citit știrile de dimineață și s-a pregatit pentru ce avea de făcut în ziua aceea. Posibil să fi fost o zi absolut normală pentru el, apoi pornit la drum, se îndrepta spre blocul acesta, se gândea că ajunge.. și restul treburilor mai departe..  ca peste câteva ore de la cafeaua de dimineață sau la câteva minute de când a pornit spre blocul acesta, să fie ‘gata’. ..

Unde sunt planurile făcute, treburile începute, conversația de la telefon “sună-mă când termini”?  Unde rămân toate astea?

Nu mai rămân. Defapt nu se mai termină. Nu mai există. Se anihilează. Atunci exact în acea secundă, se termină tot. Tot.

Viața toată devine o secundă. O secundă sau un minut care determină trăim sau murim, existăm sau am existat.

Vreau să cred că acel barbat nu s-a gândit în acea dimineață că este ultima lui cafea pe care o bea în această existență, că este ultima dată când se trezește dimineața și că a fost ultima dată când a dormit și că a fost ultima dată când a ieșit pe ușa casei lui și că a fost ultima lui/dată când.. …. ….

Am încheiat discuția telefonică. Am rămas să privesc ce se petrece. M-am șocat când am văzut cât a luat ambulanței să ajungă. Defapt, ca să fiu sinceră, cu adevărat m-a șocat să conștientizez cât de brusc se poate termina. A doua zi copiii se jucau cu mingea la intrarea blocului. La nici 24h acolo….exact acolo..

Inima acestui bărbat a cedat.  Inima și creierul –  motorul de functionare al corpului nostru fizic. Ca fiecare, și el avea emoții, gânduri, supărări, răni emoționale, sentimente neîmplinite, resentimente, rușine, durere emoțională, lipsa întregului cu el însuți. Nu există om care să nu cunoască aceste stări. Și mulți ajung la vârste înaintate  cu aceste trăiri cărate în spate ani de zile ..

Și atunci, când este luat și dus mai departe, realizez că omul ceea ce nu știe cu adevărat și din păcate nu îl învață nimeni, nici măcar părinții noștri, nici profesorii noștrii în școală, nicio instituție, nimeni,  este cum să trăim cu adevărat, cu certitudine și prezență în raport cu propiul nostru sine, cu propria noastră viață. Habar nu avem care este rolul nostru. Nici măcar nu ne întrebăm. Ne trezim dimineața și așteptăm să vină seara. Ne angrenăm cu toate cele zilnice și concurăm unii cu alții ca să fim noi cei mai tari și uităm care este aportul nostru fundamental acolo unde ne aflăm.

Putem învăța foarte multe lucruri în ziua de astăzi, suntem de-a dreptul copleșiți cât de multă informație există accesibilă, literalmente la un click distanță…și totuși.. cu adevărat nu știm să trăim…Ne lăsăm angrenați de traiul de zi cu zi și dăm de pământ ceea ce este cu adevărat vital pentru sufletul nostru și viața noastră, indiferent că suntem femeie sau bărbat, mare sau mic, angajat sau director, cu bani sau fără bani. Ajungem la final să realizăm.. regrete, planuri nerealizate.. că ne-am pierdut pe noi înșine.. undeva.. nu știm exact pe unde. Doar simțim că ne-am pierdut. Ne este teamă și refuzăm că ceea ce simțim poate fi adevărat.

Chiar așa vrem? Chiar asta vrem, noi de la noi înșine? Doar atât putem să facem? Sau putem face mai multe și mai cu sens cât trăim, pentru noi și totodata pentru mediul nostru înconjurător?