De ce se distruge omul în timp dacă trăiește făcând doar ‘trebuie’?
Fiecare om are un set de valori, o scară ierarhică de valori, o scară a ceea ce este cel mai important și cel mai valoros în viața sa. Această ierarhie îi determină deciziile, acțiunile și percepția despre oameni și viață. Fiecare om în parte, conștientizând sau nu, alege, acționează și vede lumea în funcție de această ierarhie, care este unică fiecăruia, precum amprenta degetelor. Deși se întâmplă ca să preia unele dintre valorile celor pe care îi admiră, mai repede sau mai târziu, omul revine la ale sale valori, la a lui scară ierarhică, la ceea ce îi este mai important și mai valoros în viața sa în acea perioadă de timp.
Valorile sunt atât aspecte interioare, care țin de ființa omului, acele trăsături fine ale ființei umane care se pot observa prin interacțiune, cât și aspecte exterioare, uneori chiar palpabile care se pot observa cu ușurință în viața omului la o privire mai atentă. Ierarhia acestor aspecte este precum o scară, cu ale ei trepte superioare – primele trei sau patru poziții și cu restul treptelor de mai jos.
Orice este sus pe scara ierarhică, omul este inspirat și motivat spontan din interiorul său să persevereze și să împlinească, chiar să dezvolte și să realizeze până la excelență. Atunci când trăiește congruent, în aliniere cu cele mai înalte valori ale tale, își crește longevitatea fiind mai obiectiv, neutru, rezistent și adaptabil.
Orice este mai jos, pe treptele de mai jos, omul are tendința să amâne, să ezite și să se frustreze în urmărirea acelor aspecte. Iar atunci când insistă și aproape că se obligă pe el însuși pentru îndeplinirea lor completă, va reuși doar dacă va avea o motivație extrinsecă, o pedeapsă dacă nu face sau o recompensă dacă face. Este zona lui ‘trebuie’, trebuie să….. Iar aceste puncte puncte sunt câteva foi de A4, cel puțin! Aceasta este zona de luptă sau fugi a creierului, care atribuie valență, etichetare (bun sau rău, frumos sau urât) adică atribuie sarcini pozitive sau negative la ceea ce omul recepționează prin simțurile sale. Acest lucru are ca rezultat percepții polarizate, emoții pozitive sau negative, care duc la un impuls de căutare sau la un instinct de evitare, altfel spus, la îndrăgostire (de ceva sau cineva) sau la fobie (groază). Iar atunci când apare obiectul mult râvnit al îndrăgostirii, omul tinde să țină cu dinții de el, subtil și abia simțit precum un fir subțire de pânză de paianjen, omul este cuprins inconștient de o teama profundă de pierdere a ceea ce dorește cu ardoare. Se numește atașament și se numește agresivitate – fin apărută cu scopul de a proteja cu orice preț sub formă de dominare și posesivitate. Pentru că groaza gândului de a pierde formează agresivitate, iar dorința arzătoare formează atașament. Atunci când balanța se înclină prea mult într-o parte, ea trebuie să se echilibreze cu greutăți în cealaltă parte. Atunci când se formează prea multă agresivitate inconșțientă, dominare și posesivitate din frica de a nu pierde acel plus care trage balanța în jos, apar bolile și situațiile dificile de viață ale omului, greutățile, cu scopul de a coborî talerul pe minus al balanței și de a o reașeza în echilibru. Toate bolile și problemele care apar, apar cu un scop și mesaj precis. Ține de tine, om drag, să îl descifrezi și să îl înțelegi.
Din teama de a nu pierde acel obiect mult râvnit al îndrăgostirii – poate fi ceva sau cineva – simultan cu posesivitatea și dominarea, apare ‘trebuie să..’. Din ‘trebuie să..’ omul face compromisuri, face ceea ce nu ar face într-o situație normală, face deși simte să nu facă și simte tot mai mult că în timp devine greu, iar corpul lui încetinește. Se chinuie. Dacă i-ar spune cineva că are posibilitatea să nu facă sau să facă altfel, ar refuza fară clipire, pentru că ‘nu se poate/nu pot!trebuie să..’. Iar acel chin se tot prelungește și destul de repede se transformă în ceea se numește ‘stres’.
Stresul apare atunci când omul percepe că experimentează pierderea a ceva ce își dorește sau când percepe că obține ceva ce încearcă să evite. Fie îi este teamă că ar putea pierde ceea ce în sfârșit a reușit să aibă, fie își dă seama că este pe cale să piardă ceea ce în sfârșit a reușit să aibă. Iar stresul prelungit aduce îmbătrânirea și declinul celular al corpului prin disfuncții. Omul stresat este negativ, subiectiv, captiv în propriile frustrări, amărât, dezintegrat în raport cu sine, obosit de salturile continue de la plus la minus si de la minus la plus în situațiile din viața lui, nu are direcție și nici inițiativă. Deși el crede că are inițiativă, uneori confundă supraviețuirea cu inițiativa.
Balanța poate sta în echilibru și cu mici oscilații. Este în firea umană ca balanța să oscileze, face parte din creștere și dezvoltare ca apoi să rămână așezată în echilibru pentru o vreme. Conștientizare, curaj, responsabilitate și voință – patru elemente necesare pentru o balanță echilibrată.
Faci ceea ce faci că ‘trebuie’ sau pentru că ‘este atât de important încât e parte din tine’? Aceasta este întrebarea pe care te invit să te întrebi și să reflectezi, tu cu tine însuți,
Cu sinele tău ascuns.
Pe curând!