S-ar putea înțelege din celelalte două articole anterioare că mediul este mai presus decât voința omului sau dacă mediul nu este prielnic, atunci ce se mai poate face?! Să fie oare omul rezultatul mediului fără să poată face ceva? Dacă mediul este ostil, omul chiar își pierde orice capacitate de a-și păstra controlul asupra propriei vieți? Din acest punct de vedere voi aborda mai departe, în situația omului adult.

Este evident că mediul influențează cel puțin temporar și lasă urme profunde asupra noastră care se vor vedea prin reacțiile comportamentale și stările oscilante emoționale și psihologice. Dar, oare chiar nu putem face nimic? Este mediul mai puternic decât noi înșine? Chiar nu putem acționa în vreun fel?
Conform psihiatrului Viktor Emil Frankl, omul își poate conserva o oarecare libertate spirituală, de independență a minții, chiar și în condiții de stres, poate să piardă orice, înafară de “ultima dintre libertățile umane” și anume alegerea răspunsurilor în orice situație, alegerea modului propriu de a reacționa. Omul ia decizii în fiecare moment al zilei și unele sunt parcă pe pilot automat, mai puțin conștiente, în timp ce altele devin conștiente deodată cu suferința fizică și psihologică, dar tot omului îi revine decizia finală dacă dă putere circumstanțelor exterioare sau nu, dacă ia sau nu decizia de a nu renunța la libertate și demnitate pentru a corespunde mediului în care se află, dacă își dă sau nu își dă puterea interioară, dacă schimbă situația, dacă se raportează altfel, dacă găsește alte căi, alte metode concrete de rezolvare, sau o altă perspectivă de a participa la situație cu sau fără detașare. Omul însuși decide cum merge mai departe. Este atitudinea lui față de propria lui viață. Omul este liber să decidă ce vrea să devină mental și spiritual și tocmai libertatea interioară este ceea ce nu poate fi luată niciunui om și asta conferă sens și rost vieții omului.

În scrierile sale, acesta vorbește despre perioada în care s-a aflat în lagărele de concentrare. Din perspectiva aceasta explică că, “prizonierul se transformă pe sine mai degrabă pornind de la o decizie interioară, nu doar din pricina influenței condițiilor de viață din prizonierat”. Să ne luăm un moment și să reflectăm asupra acestei idei. Bineînțeles comparația este imposibilă și nu aceasta este intenția mea. Din contră, cred că forma de prizonierat care există astăzi în societate face ca principiul în sine să se aplice în totalitate și în lumea modernă de astăzi, confortabilă și plină de facilități. Oare câți oameni sunt “prizonieri” în propria lor viață prin suferințele emoționale și psihologice pe care le îndură? Rapid dintr-o suflare se pot enumera cei care suferă de adicții, cei care se află în relații de cuplu nefavorabile lor, cei care suferă de depresie, cei care pur si simplu își caută drumul și numai nu îl găsesc, cei care simt că parcă nu aparțin locului în care se află, și orice altă situație pe care o cunoști și care reprezintă o sursă puternică de suferință, nenorocire, incapacitate de acțiune și nimicire a vieții omului. Deși bineînțeles că lumea de astăzi pare a fi o coordonată a umanității cu mult mai mult glamour, în care siguranța fizică pare să fie bine definită, cu toate acestea lumea interioară a omului și legătura lui cu semenii lui și cu lumea lui înconjurătoare, îi creează o vânătoare obositoare, neîncetată, continuă, epuizantă de iluzie a imaginii proprii și foame mare de conexiune și reîntâlnire cu sinele lui profund. Acel sine care este îngropat și înlocuit dur și etanș cu acele “trebuie să” din care ulterior omul caută să își ia forța de a trăi și elanul necesar pentru încă o zi și încă zi din viața lui. Dar ce să vezi, că defapt acele “trebuie să” sunt doar niște structuri trecătoare, care în loc să încarce ele descarcă, în loc să protejeze și să hrănească, ele condiționează, vulnerabilizează și flămânzesc și mai mult viața deja slăbită și încătușată în ițele invizibile și dureroase ale lui. Și iată, momentul zero în care omul ia decizia că “Ajunge! Până aici! Stop!”, începe să caute soluții cu mintea deschisă și cu toată puterea ființei lui din lumea lui interioară gândește planuri de acțiune, face pași, se recalibrează, mai cade și se ridică cum poate și își ajustează iarăși planul și continuă să meargă. Privește și analizează progresul și decide că nu renunță la acest proces. Este un proces al transformării lui, influențat mai mult sau mai puțin de vreun element din lumea lui exterioară, dar influențat întru totul de propria lui decizie interioară din momentul zero. Amintește-ți, acel moment când ai luat o decizie radicală care nu doar că a pălit suferința ta dar surprinzător de benefic și avantajos ți-a devenit ulterior. În concluzie, transformarea adevărată vine din interior, de la o decizie interioară prin care omul își recapătă puterea interioară de a-și trăi demn viața, de la interior spre exterior, căci acesta este sensul.

Pe curând.

Leave a Reply